Nicolae Ceausescu in istoria Romaniei

Nicolae Ceauşescu (n. 26 ianuarie 1918, Scorniceşti, judeţul Olt – d. 25 decembrie 1989, Târgovişte),a fost om politic, secretar general al Partidului Comunist Român, preşedinte al Consiliului de Stat, preşedinte al Republicii Socialiste România. Dupa moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej (1965), functia de conducator al partidului, care dupa 1967 s-a cumulat cu cea de sef de stat, a fost monopolizata de Nicolae Ceausescu.

Regimul politic al lui Nicolae Ceauşescu s-a caracterizat prin două etape diferite. În primii ani, şi-a consolidat puterea în sânul partidului şi a continuat linia politică de independenţă faţă de Moscova, etapă culminând cu momentul condamnării publice a intervenţiei trupelor Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia. Statele occidentale au profitat de această atitudine în speranţa de a diminua influenţa sovietică în blocul comunist.

În aceste condiţii, Ceauşescu a jucat un rol vizibil pe scena internaţională, iar România a primit masive împrumuturi externe care să finanţeze politica socialistă a regimului. Efectul vizibil în rândul populaţiei a fost o creştere relativă a nivelului de trai.

Cea de-a doua etapă coincide cu instaurarea dictaturii naţional-comuniste şi a revoluţiei culturale caracterizate prin preluarea tuturor pârghiilor în stat, un accentuat cult al personalităţii şi un aparat de stat capabil să reprime orice formă de opoziţie. Politica economică a lui Ceauşescu de industrializare şi urbanizare forţată s-a dovedit falimentară, în anii ’80 România trecând printr-o accentuată criză morală, socială şi economică, timp în care majoritatea populaţiei trăia la limita subzistenţei.

Cu prilejul vizitelor efectuate în 1971 în China și Coreea de Nord, Ceaușescu e fascinat de ideea transformării naționale totale, așa cum era ea prefigurată în programul Partidului Muncitoresc Coreean și deja pusă în aplicare sub egida Revoluției Culturale din China. La scurtă vreme după întoarcerea sa în țară, Ceaușescu începe transformarea sistemului autohton după modelul nord-coreean, influențat fiind de filozofia președintelui Kim Il Sung (Juche).

Pe parcursul „Epocii Ceaușescu”, România devine al patrulea mare exportator european de armament. În pofida acestui fapt, se pare că fostul șef de stat se visa laureat al Premiului Nobel pentru Pace.
În ciuda regimului său dictatorial, relativa sa independență față de Moscova are drept rezultat o atitudine binevoitoare (deși departe de a fi dezinteresată sau neprofitabilă) din partea statelor occidentale. Regimul Ceaușescu beneficiază de unele împrumuturi pentru finanțarea programelor sale economice. În anii „Epocii Ceaușescu” se construiesc Metroul din București, Canalul Dunăre-Marea Neagră, zeci de mii de noi blocuri de locuințe. În ultimă instanță, datoria creată a devenit o povară pentru economia românească, între 1971-1982, datoria externă crescând de la 1,2 miliarde $ la aproape 13 miliarde $. În 1982, veniturile comerțului exterior al României au scăzut cu 17% față de anul precedent.
Ceaușescu s-a văzut pus în situația de a nu-și putea plăti creditorii occidentali, țara fiind declarată în incapacitate de plată. Ceaușescu a dispus achitarea rapidă a datoriilor externe, fără a mai lua noi credite. În acest scop, o mare parte a producției agricole și industriale a țării ia calea exportului, privând astfel populația până și de cele mai elementare alimente și bunuri de consum. Începând cu anii 1986-1987 se instituie raționalizarea produselor de bază, iar benzina și alimente ca pâinea, uleiul, zahărul, făina, orezul au început să fie distribuite pe bonuri sau cartele. Astfel, in primavara anului 1989, el reuseste sa achite ,in intregime, datoria externa a Romaniei, ba mai mult, a imprumutat si alte state.

Regimul Ceaușescu a ignorat problema epidemiei de HIV/SIDA pe motive ideologice, considerând-o specifică societății capitaliste. În România anilor 1980 nu se practica testarea HIV a donatorilor de sânge și a sângelui pentru transfuzii. Acest fapt, la care se adaugă folosirea de ace de transfuzie inadecvat sterilizate în orfelinate, a condus România pe locul doi în topul infecțiilor pediatrice cu HIV în Europa (în anul 2004 s-a asigurat medicația și tratamentul pentru 6000 de bolnavi de HIV SIDA).

O atenție specială a fost acordată reorganizării până la dezorganizare a învățământului, aproape toate progresele perioadei precedente fiind anulate. Legea educației din 1978 a introdus principiul drag președintelui al îmbinării învățământului cu producția, alungând practic din școli multe discipline și punând liceele și facultățile sub tutela unor uzine și dându-le planuri de producție. Din punct de vedere practic rezultatele acestei legături dintre învățământ și producție sunt neglijabile, greutățile uzinelor tutelare făcând de cele mai multe ori activitatea productivă a școlilor și facultăților irelevantă pentru economia națională. Învățământul a ajuns o instituție de pe băncile căreia elevii și studenții ies cu o formație intelectuală redusă în multe domenii de activitate.

În 1975 România importa 10 878 700 tone minereu de fier și producea 449 kg oțel pe cap de locuitor. Pentru că producția planificată trebuia să ajungă la 1000 kg s-a construit, pe lângă giganticul combinat de la Galați, încă unul, de dimensiuni asemănătoare, la Călărași; în 1981 importurile de minereu de fier au crescut la 15 016 000 tone.
Deși producția internă de petrol a scăzut continuu după anul de vârf 1976 (1976=14.700 000 tone, 1981= 11 600 000 tone) și în ciuda crizei petrolului de după 1973, partidul a mărit totuși capacitatea de rafinare care a ajuns de la 18 500 000 tone în 1973, la circa 33 000 000 tone în 1980. România, și așa lipsită de valută forte, a fost obligată să cheltuiască tot mai mult pentru importurile de petrol, care au însumat 14. 143.300 tone în 1973, 15.000.000 tone în 1980, 12.900.000 tone în 1981, 10 900.000 tone în 1982, firește la ruinătorul preț al pieței mondiale. Discrepanța dintre capacitatea de prelucrare a rafinăriilor și posibilitatea de achiziționare a petrolului a făcut ca în anul 1984, circa 35 % din capacitatea de prelucrare a rafinăriilor să nu fie folosită.

Nicolae Ceauşescu a refuzat orice tentativă de schimbare şi nu s-a arătat dispus să accepte reformarea sistemului. Pe fondul eşecului înregistrat de regimurile politice ale blocului răsăritean, o revoltă populară pornită la Timişoara a fost scânteia care a alimentat dorinţa populaţiei de schimbare, iar Nicolae Ceauşescu a fost îndepărtat de la putere după ample lupte de stradă.
A fost condamnat la moarte pentru genocid, subminarea puterii de stat şi a economiei naţionale.
Dacă în 1989 uciderea soților Ceaușescu nu a stârnit multe regrete, douăzeci de ani mai târziu percepția românilor asupra primului lor președinte s-a schimbat. Potrivit unui sondaj CURS realizat în 2009, 31% dintre cei chestionați sunt de părere că în manualul de istorie Nicolae Ceaușescu ar trebui prezentat ca un om care a făcut României mai mult bine, iar 52% ca un om care a făcut bine și rău în mod egal. Printre locuitorii din mediul rural, doar 9% consideră că Ceaușescu ar fi făcut României mai mult rău decât bine.

“Nu exista nimic mai presus pentru mine decat cauza socialismului si comunismului in patria noastra, cauza bunastarii si maretiei natiunii noastre socialiste, a independentei si suveranitatii sale, pentru care voi face totul si voi inchina intreaga mea activitate si viata.”

Articole recente:

Articole similare:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *