Afla ce este COMPROMISUL de la Iuliana Lungu

PUBLICITATE: PSYCHOTERAPIA CENTRUM

Aţi auzit de foarte multe ori despre compromis.

Iuliana Lungu – Psiholog ne explica COMPROMISUL în „Moise al lui Michelangelo” de Sigmund Freud

Ceea ce a influențat alegerea temei lucrării de față a fost onestitatea și permisiunea care transpar din toate scrierile lui Sigmund Freud parcurse de mine până în prezent. În contrast cu latura onestității am remarcat de asemenea o siguranță și fermitate în supozițiile sale ce decurg din propriile-i cercetări, trăiri și simțiri.

Doresc să menționez faptul că percepția mea asupra operei lui Freud este în acest moment aceea a unui începător fascinat de lumea psihanalizei precum un copil de lumea basmelor iar cunoștințele mele despre artă sunt acelea ale unui simplu admirator și iubitor al creației în sine.

Citindu-l pe Freud în aceste zile de vară, am avut câteva porniri scriitoricești încărcate de entuziasm, datorate probabil insight-urilor produse de scrierile sale intrate in rezonanță cu trăirile și simțirile mele. Bineînțeles că aceste porniri au fost urmate momentan de abandonul specific angoasei începătorului. Spun „momentan” pentru că sunt subiecte care încă îmi stârnesc curiozitatea și nu-mi dau pace. Imaginea lor prezentă este aceea a unor semințe plantate, a căror germinație se află în mâinile Creatorului iar eu, ca simplu observator și conținător, când îmi va fi permis, cu siguranță voi conștientiza momentul aducerii lor la lumină.

De ce compromisul și de ce „Moise al lui Michelangelo”, dar înainte de toate de ce Freud? Avansând către abordarea temei alese, ceva m-a făcut să mă întorc la întrebarea „de ce Freud?”. A fost ca și cum l-aș fi trădat nespunând adevărul, mai bine spus i-aș fi trădat onestitatea despre care tocmai am vorbit mai sus, prin lipsa mea de onestitate fața de permisiunea dată de autor continuării operei sale. Permisiunea percepută îl îmbracă pe autor într-o noblețe desăvârșită prin recunoașterea efemerului și continuumului vieții în același timp. Pentru mine a fost ca și permisiunea de a trăi în contextul unei acceptări depline însoțită de siguranță și fermitate în același timp, condiții care au făcut să dispară angoasa începătorului despre care vorbeam la început.

Acceptare prin onestitate și permisiune, siguranță și fermitate, sunt ecoul dorului suprem al fiecărei ființe, al strigătului sufletului pentru supraviețuire și eliberare în slujba vieții.

Supraviețuirea ca o consecință a luptei dintre două „forțe sufletești contradictorii”, după cum spune Freud, se bazează de cele mai multe ori pe o soluție de compromis. De ce „compromisul”? Îmi vine în minte ideea că viața multora dintre noi este un compromis. Fie doar prin faptul conceperii noastre sau, și mai departe, spre începuturi, odată cu Geneza prin izgonirea lui Adam din grădina Edenului, soluție de compromis în slujba vieții și a creației.

Acest ecou arhetipal al abandonului se află în sufletul fiecărui individ iar dorul de apartenență de asemenea, de unde și arhetipul comportamentului de compromis. Acum înțeleg mai bine pe ce se fundamentează alegerea temei lucrării de față.

De ce „Moise al lui Michelangelo”? Însăși creația marelui artist poate fi considerată un compromis, după cum reiese din comparația făcută de Freud intre expresia figurii lui Moise reflectată de statuie și pasajul din Biblie în care este descris comportamentul lui în scena Vițelului de aur „lăsat ăn voia furiei, azvârle și sparge Tablele ” dând curs „satisfacerii afectului său” . Tablele îi fuseseră încredințate de Dumnezeul său, fiind conținătoare sacre ale legilor cu care Moise fusese împuternicit să-I slujească.

Creația lui Michelangelo modifică textul biblic, redându-l pe Moise prin anularea scenei comportamentului violent, lăsând însă să se vadă pe figura lui stăpânirea mâniei printr-un amestec de dispreț și durere față de poporul necredincios care se închina unui idol.

Sub presiunea furiei pasionale ar fi urmat să neglijeze Tablele iar acestea să cadă și să se spargă, situație conformă Bibliei, însă artistul vine parcă să-l salveze pe omul sfânt reprezentându-l ca și cum Moise și-a amintit de misiunea lui renunțând astfel la satisfacerea afectului.

Michelangelo apare aici ca un conținător al afectelor lui Moise. Putem vorbi aici, dând curs fanteziei, de granița fină dintre inconștient și conștient al cărei rol este de a nu lăsa să pătrundă în conștient acele conținuturi fie refulate ale inconștientului propriu, fie conținuturi arhetipale ale inconștientului colectiv transgenerațional.

În cazul de față, personajul Moise fiind un om sfânt, mi-am permis să mă duc cu gândul tocmai la conflictul originar, al încălcării poruncii Domnului, de a nu mânca din Pomul Cunoașterii binelui si raului.

Analogia ar fi Adam – Moise, Pomul Cunoașterii – Tablele Legii, încălcarea poruncii – neglijarea Tablelor și spargerea lor, alungarea din grădina Edenului – identificarea lui Moise cu poporul său și cu păcatele acestuia (în versetul 14 el a obținut deja iertarea lui Dumnezeu, însă în versetul 31 el se întoarce pe munte pentru a implora această iertare și obține asigurarea că pedeapsa va fi amânată).

Versetul 30 în care Moise se adresează poporului „Voi ați săvârșit păcat mare; ci eu, acum mă voi sui la Dumnezeu, poate voi dobândi iertare pentru păcatul vostru.”, reflectă sentimentul lui de vinovăție pentru comportamentul său și neglijarea Tablelor. Poporul fusese deja iertat asa dupa cum subliniaza Freud ca reiese din versetul 14, din acest pasaj biblic reieșind chiar câteva contradicții, ambivalențe și repetiții de situații.

Îndrăznesc, cu permisiunea și iertarea de rigoare pentru răstălmăcirea Cărții Sfinte, să scot în evidență exprimarea lui Moise din versetul 30 „ci eu” (varianta biblica a autorului) ca un act ratat ce m-a dus cu gândul la vinovăția pe care Moise și-o atribuie prin identificarea cu poporul său și dublul acțiunii sale de a cere iertare Domnului (versetele 14 și 30).

Cercetând versetul 30 al scenei „Vițelul de aur” al ediției în limba română a Bibliei din 2008, am descoperit inexistența actului ratat menționat mai înainte. Această variantă arată astfel: „Iar a doua zi a zis Moise către popor: Ați făcut păcat mare. Mă voi sui acum la Domnul să văd de nu cumva voi șterge păcatul vostru.” (Ieșirea, 32:30). Ceea ce m-a dus cu gândul la vinovăție și nevoia amplificată a iertării pornind de la acest act ratat al traducătorului sau tipografului este tocmai mecanismul transferului numit de Freud „principal vehicul în terapie” prin proiectarea acestor sentimente peste atâtea generații asupra celor care au analizat, tradus sau reprodus pasajul din Bilblie.

Prevalându-mă de libertatea oferită de asocierea liberă ca unealtă în psihanaliză, îndrăznesc să mă duc cu gândul la un transfer și contratransfer transgenerațional. O variantă ar fi un transfer ipotetic sau, mai bine spus, teoretic, al omului sfânt Moise atât către Michelangelo cât și către toată pleiada de critici de artă, istorici și psihanaliști conduși de Freud, care el însuși îi scria soției lui, după cum este menționat în eseu, că-l „vizitează pe Moise în fiecare zi” înainte de a se decide să scrie despre creația lui Michelangelo.

Însăși atitudinea lui Freud față de această operă de artă este aceea a terapeutului conținător care încearcă să pătrundă și să dea sens lumii pacientului. Despre aceleași roluri terapeut – pacient putem vorbi mai degrabă în relația creatorului Michelangelo, față în față cu opera sa, Moise, prin conținerea evidentă a părții violente a acestuia din scena „Vițelul de aur”, fie prin prelucrarea și integrarea ei într-o atitudine de compromis, fie printr-un act de sublimare transformând-o într-o oglindă fascinantă și enigmatică a fiecăruia dintre noi.

Din acest dans al cuplului terapeut – pacient, Michelangelo – Moise, Freud – Moise, reiese atracția față de personajul biblic Moise, caracterizat de Henry Thode prin „imaginea unui conducător pasionat al umanității, pătruns de importanța misiunii sale divine de legiuitor […]Afecte ca furia, disprețul, durerea, găsesc aici o expresie tipică. Fără ele, natura unui astfel de supraom n-ar putea fi caracterizată.” El mai subliniază că Michelangelo „nu a creat o imagine istorică, ci un tip de caracter de o energie inepuizabilă, care supune lumea îndărătnică.”

Ținând cont de faptul că statuia a fost creată ca parte a unui monument funerar închinat de artist „puternicului Papa Iulius al II-lea (1512 – 1516 – după Henry Thode), el a pus în piatră nu doar relatarea biblică despre Moise, ci și trăirile sale intime, impresiile produse de personalitatea Papei Iulius.

Întorcându-ne la cheia atracției personajului Moise, aceasta poate fi definită, de asemenea, de permisivitate și acceptare, prin integrarea furiei și violenței, „clocotului interior” alături de „calmul atitudinii exterioare” conform observației lui Hermann Knackfuss.

Putem vorbi aici de o dragoste la prima vedere a privitorului simplu față de creația artistului prin permisiunea oglindirii ambivalenței umane în toată splendoarea și integritatea ei, un vals al „liniștii aparente” pe de o parte și al „clocotului interior” pe de alta, al raționalului și afectului, al masculinului prin expresia dominantă a părții drepte a statuii lui Moise (caracterizată de mâna care ține cu grijă și responsabilitate Tablele precum și de partea stângă a bărbii ca semn al victoriei părții drepte, raționale, asupra părții stângi a afectului și pulsiunii și de piciorul care este fixat pe pământ ca semn al stabilității și siguranței) cu femininul voluptuos și afectuos caracterizat pe de o parte de imaginea dezgolită a brațului stâng și poziția suspendată ca într-un pas de dans a piciorului stâng iar pe de altă parte de mâna stângă care „este îngropată în haină în dreptul abdomenului (în Vechiul Testament viscerele sunt sediul afectelor)” ca o nevoie de îngrijire maternă a pruncului aflat în pântec.

Mergând mai departe pe firul asocierii libere se simte o îndrăgostire treptată a Creatorului de opera sa și, de ce nu, printr-o analogie, a terapeutului de pacientul său, odată cu restructurarea, recrearea personalității acestuia, de unde și atracția lui Freud față de personajul biblic Moise și, probabil, atracția mea față de opera lui Freud, răstălmăcită și recreată în rezonanță cu propria-mi existență.

Printr-o utilizare a metodei psihanalitice, a interpretării viselor, prin analiza detaliilor și inversarea situațiilor, îmi vine în minte ideea că în relația Freud – Moise are loc o inversare a rolurilor terapeut – pacient prin simplul fapt că Freud este cel care îl vizitează pe Moise și nu invers. Ceea ce ar fi putut să-l fascineze pe Freud la imaginea omului sfânt ar putea fi tocmai această forță a vieții transmisă de integrarea unificatoare a masculinului cu femininul, a raționalului cu afectul.

Îndrăgostirea lui Freud de Moise poate fi o a doua cauză a inversării rolurilor, „cine pe cine analizează de fapt”, așa cum povești reale de iubire între terapeuți și pacienții lor, de-a lungul istoriei, au schimbat de cele mai multe ori rolul si destinul acestora.

În toată această călătorie relațională se poate schița ușor un triunghi psihanalitic în care putem vorbi de doi terapeuți, unul creator și conținător în persoana artistului Michelangelo și altul în persoana lui Freud ca integrator și unificator.

Nu-i de mirare lipsa de interes a lui Freud față de personalitatea lui Michelangelo, dacă ne gândim și comparăm profunzimea analizei pe care acesta o face artistului Leonardo da Vinci și mai puțin operelor acestuia, spre deosebire de atenta analiză pe care o face aici personajului Moise și mai puțin creatorului său, Michelangelo. Această atitudine diferențiată mă duce cu gândul la interesul lui Freud pentru soluționarea luptei forțelor pulsionale și la fascinația sa mai degrabă față de un personaj care exprimă ambele forțe cu asumare și respoonsbilitate în fața poporului său și a lui Dumnezeu decât față de artistul creator care soluționează lupta acestora printr-un compromis. Moise poate fi o oglindă pentru fiecare dintre noi, simbolizând în același timp inrudirea noastră cu întregul Creator.

Mesajul conștient, rational al lui Freud este interesul pentru compromis ca soluționare a luptei forțelor, însă ceea ce rezultă din spațiul acordat descrierii personajului Moise arată atracția sa inconștientă față de conviețuirea unificatoare a ambivalenței pulsionale cu toate consecințele ei.

Care să fi fost motivul investirii lui Freud cu precădere în tipul de caracter al omului sfânt Moise prin evitarea analizei creatorului Michelangelo, așa cum reiese din opera sa, rămâne încă o enigmă. Ipotetic, am putea bănui că alegerea a fost făcută natural, având drept scop victoria normalului, a sănătății în fața nevroticului.

Soluționarea luptei pulsiunilor prin întoarcerea către sine, după cum reiese din constatarea lui Freud, „furia care nu poate să-și atingă obiectul se îndreaptă împotriva propriului corp”, mai poate fi observată și în alte creații ale lui Michelangelo, ca de exemplu în pictura Capelei Sixtine, operă în care el și-a făcut autoportretul înfățișându-se ca un om torturat, dezgolit de propriul eu, lasat in bataia vantului, a dezintegrarii. Astfel, a dat propria lui față chipului Sfântului Bartolomeu înfățișat la Judecata de Apoi la picioarele Mântuitorului și purtând în mâna lui stângă propria-i piele (aluzie la martiriul sfântului care a fost jupuit de viu). A doua reprezentare a chipului său se regăsește în scena decapitării lui Holofern după ce Iudita l-a sedus.

Să fi simțit într-adevăr Michelangelo viața ca o tortură, ca o durere care să-i fi fost poate sursa geniului său? Putem oare să ne permitem să numim autoportretele sale în rândul sfinților ca pe o expresie a rănii sale narcisice cauzată de abandonul său, ținând cont de faptul că imediat după nașterea sa părinții l-au lăsat în grija unei doici, fiică și soție de pietrar? Destinul a învins, oferindu-i în schimbul suferinței și al torturii sufletești genialitatea sa.

Cu toată soluționarea conflictelor sale interne prin procesul secundar al sublimării se pare că Eul său nu a făcut față întotdeauna cu succes medierii între cerințele pulsionale și solicitările externe, situație care a dus la apariția anxietății ce transpare din opera sa literară și nu numai.

Modalitățile prin care viața își croiește drum către lumină sunt fascinante și nesfârșite iar scopul nobil pus în slujba supraviețuirii si al artei explică soluția de compromis a marelui artist Michelangelo prin transformarea adusă caracterului lui Moise cu riscul acuzării de infidelitate față de textul biblic.

Creațiile sale reflectă forța sa omnipotentă, dorința sa de vindecare și reparare a lumii și a lui însuși.

Doresc să închei această dezbatere exprimându-mi profunda recunoștință Creatorului, operei sale și psihanalistului pentru permisiunea de a călători împreună în vâltoarea trecutului și a prezentului.

Nu stiţi cine este Iuliana Lungu ?

Iuliana Lungu este psiholog în Bucuresti Secorul 1, Consilier sub supervizare in Analiza tranzactionala, Psihoterapeut in formare in Psihanaliza – ACPPB , Psihoterapeut in formare in Analiza Tranzactionala – YORKSHIRE TRAINING CENTRE Bucuresti

Acest articol este preluat de pe: PSYCHOTERAPIA CENTRUM

Psiholog Clinician Iuliana Lungu

Bucuresti, Str. Baldovin Parcalabul nr 5, Sector 1
Telefon: 0722 687 918
Email: iuliana.lungu@ymail.com
www.psychoterapiacentrum.ro

Articole recente:

Articole similare:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *